Nu suntem o natiune care sa aiba suficiente motive sa bata din picior strigand din adancul demnitatii: AICI SUNTEM NOI!

Nu suntem o natiune care sa poata spune ca va putea spune asta candva.

Iar eu nu sunt un om care sa poata spune ca nu se poate schimba asta.

In Romania nu ne place cu adevarat locul in care traim. Dar tristetea nu vine din asta. Vine din faptul ca daca le ceri individual romanilor, in public, parerea pe care o au despre locul in care traiesc, nu vor recunoaste niciodata ca de fapt le e scarba. Pentru ca asa cum spuneam, romanilor le e frica. Isi spun parerea doar pe la colturi sau in casa, sotiilor. Sau la adapostul multimilor.

Am avut o data naivitatea ca intr-o prezentare publica, sa fac referire la rusinea de a fi romani cu care ne nastem. Va puteti imagina valul de indignare pe care l-am provocat.

Dragilor, indignarea este ceea ce va inchide perspectiva. Indignarea este semnul ca sunteti gresiti.

MI-am raspuns mai curand decat ma asteptam. Mi-am raspuns a doua zi. Cand am iesit cu masina pe strazile Bucurestiului. Veneam dintr-o tara unde condusesem 2000 de kilometri. Pe o suprafata mai mare decat Romania. Nu avusesem nici cel mai vag sentiment de ostilitate sau disconfort venit din partea celorlati soferi. Prima iesire pe strazile din capitala m-a facut sa ma simt ca un soldat ratacit in tabara inamicului. Un domn manager la o multinationala m-a intrebat de la adapostul unui gipan daca nu vreau sa-mi traga una in bot. Pentru ca pe o strada cu sens unic oprisem sa fac o parcare laterala cu spatele. Si el nu avea pe unde sa treaca. In clipa aia. Si scarba mea nu vine din faptul ca mi-a pus o asemenea intrebare. Cat din faptul ca atunci cand mi-am scos ochelarii de soare si i-am pus pe bord, ca raspuns la intrebarea lui, a decis sa depaseasca superior momentul. Si sa plece. Injurand, evident.

Suntem o natie care ne umple de scarba pe noi insine, in primul rand. Pentru ca e fie doar gura de noi, fie doar carca. O natie de manageri si slugi. Nu producem nimic in afara de carcoteala si ura fata de noi insine. Suntem o natie care refuza sa-si foloseasca creierul. Nu stiu care e organul de substitut pe care l-am dezvoltat. Dar daca il putem identifica, trebuie sa-l si amputam.

Si nu va fie teama, nu e in niciun caz vorba despre coloana vertebrala.

Voi?…

Daca toate astea ti se cuvin, atunci te recunosc.

Nu stiu cum sunt de fapt alte popoare, dar e evident ca daca romanii sunt asa, au toate motivele sa fie. Au toate motivele sa le fie sila daca singurele valori care-i carcterizeaza sunt cele enumerate.

Daca as fi in locul lor, al indivizilor, as cauta in jurul meu pe cineva fata de care sa simt dispret. Si as incerca sa vad daca e posibil sa nu mai simt. Sa vad daca acel cineva are vreo calitate care sa-l absolve de dispretul meu. Apoi as incerca sa port o discutie la finalul careia sa am o parere diferita fata de cea pe care o aveam inainte de a incepe discutia.

As incerca sa vomit dispretul din mine. Sa vad daca nu cumva incepe sa-mi fie drag locul in care ma aflu.

M-as uita la lista asta si as vrea sa nu ma calific.

Ceea ce totusi nu e bine in cazul nostru, al celor nascuti in Romania, este ca spre deosebire de albine de exemplu, traim intr-o lume care a ales sa aiba legi, cultura, arta, sentimente, religie, competenta si competitie, modele si eroi. Iar pentru multi dintre noi, asta nu pare sa fie bine. Pentru ca asta ne solicita sa consumam o energie. O energie pe care am pierdut-o atunci cand am ramas agatati in indecizia de a fi parte din lumea civilizata sau a fi parte din regnul albinelor. Nu ne-am hotarat inca daca sa ne lege sosele sau poteci.

Acest blog isi propune sa catalizeze energia celor care s-au decis intr-o directie sau alta.

Incercam sa aratam celor care s-au nascut in tara asta ce e bine, ce e rau si ce nu e.

Noi. Adica noi.