rePublica

Poate e timpul sa ne detasam de ceea ce suntem. Si sa incercam sa tragem cu ochiul la ceea ce nu suntem. Am invatat de la un prieten acest truc. De a defini ceva prin ceea ce acel ceva nu este. Sigur, in primul rand nu suntem nimic din ceea ce am putea fi nefiind ceea ce suntem. Dar depasind tentatia unui rollercoaster logic, ajung acolo unde imi propusesem atunci cand am inventat rePublica. Iata ce cred:

Nu suntem o natiune care sa aiba suficiente motive sa bata din picior strigand din adancul demnitatii: AICI SUNTEM NOI!

Nu suntem o natiune care sa poata spune ca va putea spune asta candva.

Iar eu nu sunt un om care sa poata spune ca nu se poate schimba asta.

Decizia De A Nu Lua O Decizie

Odata la 4 ani, romanii au prilejul sa arate din ce sunt facuti. Ceva imi spune ca de data asta romanii vor arata mai romani ca niciodata in ultimii 20 de ani. Romanii care ar putea sa schimbe cursul istoriei (macar in sensul de a nu lasa istoria sa o ia razana) au decis deja. Au decis sa nu decida. Dar nu e de mirare pentru ca asa cum spuneam, suntem o natie de manageri si de slugi. A decide sa nu decizi este trasatura specifica a managerului romanesc. Bine, mai are o trasatura caracteristica. Aia de a redecide. Dar dupa alegeri, va mai putea doar presedintele pe care-l vom desemna sa faca asta. Nu ma indoiesc ca va abuza de aceste 2 lectii de management bine invatate. Insa revenind la roman, nu faptul ca suntem o natie de manageri si slugi e dramatic. Ci faptul ca suntem incapabili sa ne decidem daca suntem manageri sau slugi. Si atunci suntem ambele la un loc. Deci dragilor nu votati, pentru ca daca votati nu faceti altceva decat sa aratati ca v-ati debarasat de placiditatea mioritica (care acum se numeste culiciune). Nu faceti altceva decat sa aratati ca aveti o constiinta nationala si niste valori care va calauzesc si va ajuta sa luati decizii. E cul sa nu decizi.

Esti indignat deci esti roman

Aseara am fost la un concert. La un moment dat vocalistul s-a gandit sa pregateasca publicul pentru piesa ce urma, facand referire la o situatie ce nu da gres. Anume la atasamentul emotional pe care il au oamenii fata de orasul in care traiesc. Si acum cand scriu imi vine sa rad in hohote de plans. Ei bine ceea ce el credea ca e garantat, in Romania nu a fost. Pentru ca atunci cand a intrebat “is this a beautiful city?”, audienta s-a linistit. In sensul ca s-a facut liniste.

In Romania nu ne place cu adevarat locul in care traim. Dar tristetea nu vine din asta. Vine din faptul ca daca le ceri individual romanilor, in public, parerea pe care o au despre locul in care traiesc, nu vor recunoaste niciodata ca de fapt le e scarba. Pentru ca asa cum spuneam, romanilor le e frica. Isi spun parerea doar pe la colturi sau in casa, sotiilor. Sau la adapostul multimilor.

Am avut o data naivitatea ca intr-o prezentare publica, sa fac referire la rusinea de a fi romani cu care ne nastem. Va puteti imagina valul de indignare pe care l-am provocat.

Dragilor, indignarea este ceea ce va inchide perspectiva. Indignarea este semnul ca sunteti gresiti.

Mi-e scarba dar vreau sa ma schimb

Pilotul ne intampina la intrarea in avionul cu care plecam, ne zambea. Il intreaba din senin pe tipul din spatele meu: where are you from? “mexic” vine raspunsul. Pilotul: “me also”. Si zambeste bucuros si are o conversatie scurta si colocviala cu compatriotul sau. In avionul cu care ma intorceam, asemeni pilotului mexican, am recunoscut cateva persoane ca apartinand poporului roman. Doar ca aici se opreste asemanarea dintre situatii. Pentru ca atunci cand am atins pe cineva cu rucsacul m’am trezit spunand “sorry”. Mi-am dat seama ca-mi e rusine cu compatriotii mei. Sigur ca asta face sa-mi fie rusine de mine. Si face sa ma intreb de ce-mi e rusine cu ei. Mai mult. De ce mi-e scarba?

MI-am raspuns mai curand decat ma asteptam. Mi-am raspuns a doua zi. Cand am iesit cu masina pe strazile Bucurestiului. Veneam dintr-o tara unde condusesem 2000 de kilometri. Pe o suprafata mai mare decat Romania. Nu avusesem nici cel mai vag sentiment de ostilitate sau disconfort venit din partea celorlati soferi. Prima iesire pe strazile din capitala m-a facut sa ma simt ca un soldat ratacit in tabara inamicului. Un domn manager la o multinationala m-a intrebat de la adapostul unui gipan daca nu vreau sa-mi traga una in bot. Pentru ca pe o strada cu sens unic oprisem sa fac o parcare laterala cu spatele. Si el nu avea pe unde sa treaca. In clipa aia. Si scarba mea nu vine din faptul ca mi-a pus o asemenea intrebare. Cat din faptul ca atunci cand mi-am scos ochelarii de soare si i-am pus pe bord, ca raspuns la intrebarea lui, a decis sa depaseasca superior momentul. Si sa plece. Injurand, evident.

Suntem o natie care ne umple de scarba pe noi insine, in primul rand. Pentru ca e fie doar gura de noi, fie doar carca. O natie de manageri si slugi. Nu producem nimic in afara de carcoteala si ura fata de noi insine. Suntem o natie care refuza sa-si foloseasca creierul. Nu stiu care e organul de substitut pe care l-am dezvoltat. Dar daca il putem identifica, trebuie sa-l si amputam.

Si nu va fie teama, nu e in niciun caz vorba despre coloana vertebrala.

FRICA DE A FI FERICIT

Azi nu am nimic de spus in afara de… sunt fericit.

Voi?…

ROMANulitate ereditara

Daca ai mostenit dreptul de a considera ca toti ceilalti au datoria de a te face pe tine fericit, atunci ti se cuvine sa reprosezi. Ti se cuvine sa critici. Ti se cuvine sa ai o parere despre orice. Ti se cuvine sa nu termini nimic din ce ai inceput. Ti se cuvine sa perseverezi acolo unde e gresit. Ti se cuvine sa nu ai nicio vina. Ti se cuvine sa nu ai nicio obligatie.

Daca toate astea ti se cuvin, atunci te recunosc.

TARA CELOR CARE DISPRETUIESC

Cred ca pararea pe care o am se datoreaza doar faptului ca nu am trait decat printre romani. Sunt sigur ca toate popoarele lumii se pot caracteriza prin lipsa programatica de respect a individului fata de restul indivizilor. Prin indisponibilitatea de a asculta parerea interlocutorului intr-un dialog. Prin neasumarea niciunei responsabilitati. Prin detinerea adevarului absolut de catre oricine ai fi. Prin scarba fata de conducatori, fata de concetateni, fata de tara si fata de valorile ei. Sunt sigur ca daca as crede ca doar romanii sunt asa, as da dovada de romanism.

Nu stiu cum sunt de fapt alte popoare, dar e evident ca daca romanii sunt asa, au toate motivele sa fie. Au toate motivele sa le fie sila daca singurele valori care-i carcterizeaza sunt cele enumerate.

Daca as fi in locul lor, al indivizilor, as cauta in jurul meu pe cineva fata de care sa simt dispret. Si as incerca sa vad daca e posibil sa nu mai simt. Sa vad daca acel cineva are vreo calitate care sa-l absolve de dispretul meu. Apoi as incerca sa port o discutie la finalul careia sa am o parere diferita fata de cea pe care o aveam inainte de a incepe discutia.

As incerca sa vomit dispretul din mine. Sa vad daca nu cumva incepe sa-mi fie drag locul in care ma aflu.

M-as uita la lista asta si as vrea sa nu ma calific.

CANCERUL DE SANGE

Ne trebuie o terapie de soc. Deromanizarea. Pentru a ne reromaniza intr-un mod necontaminat. Este o tehnica folosita in medicina. In cancerul de sange.  Avem in sange frica zilei de maine, de exemplu. Si asta se resimte acut pe toate planurile societatii. Iar atunci cand suntem o natiune de directori si de manageri, va inchipuiti cat de infestat cu frica e sangele acestei natiuni. Managerul Romanesc este mediul in care frica infloreste.

CE E BINE, CE E RAU SI CE NU E

Nascuti intr-o tara aflata in permanenta pe o barcuta de hartie, am invatat sa speram sau sa ne multumim. Am invatat sa ne bucuram la gandul ca poate fi mai rau. Am invatat sa asteptam sa fie mai bine. Preocupati fiind sa invatam aceste lucruri, am lipsit in permanenta de la lectia despre sa facem ceva. Am amanat mereu. Nici macar nu e rau. Asa cum nu e nimic rau in viata unui stup de albine de exemplu. Ele pur si simplu traiesc. Se bucura cand e soare afara si cauta polen. Se adapostesc in stup cand ploua. Se unesc si alunga ursul atunci cand acesta le pune in pericol stupul.

Ceea ce totusi nu e bine in cazul nostru, al celor nascuti in Romania, este ca spre deosebire de albine de exemplu, traim intr-o lume care a ales sa aiba legi, cultura, arta, sentimente, religie, competenta si competitie, modele si eroi. Iar pentru multi dintre noi, asta nu pare sa fie bine. Pentru ca asta ne solicita sa consumam o energie. O energie pe care am pierdut-o atunci cand am ramas agatati in indecizia de a fi parte din lumea civilizata sau a fi parte din regnul albinelor. Nu ne-am hotarat inca daca sa ne lege sosele sau poteci.

Acest blog isi propune sa catalizeze energia celor care s-au decis intr-o directie sau alta.

Incercam sa aratam celor care s-au nascut in tara asta ce e bine, ce e rau si ce nu e.

Noi. Adica noi.